Cronica unei emigrari

Nu am ales sa fim emigranti ci am devenit pe parcurs. Pe bancile facultatii nu aveam ganduri de plecare niciunde, luam lucrurile cum veneau. In vara lui 2005 cand am obtinut o diploma de inginer, am zis sa continui cu un master ca nu se stie ce vremuri vor veni si ca o diploma in plus nu o sa-mi strice. Profesorul sub indrumarea caruia eram mi-a propus sa incep si un doctorat in acelasi an cu masterul. Cum nu aveam nimic promitator la orizont, am zis de ce nu. Primeam o bursa cat sa-mi platesc camera de camin si alimentatia, ne mai fiind astfel nevoie de subventia din partea parintilor. Nu ma atragea o cariera academica, insa mi-am zis ca pe perioada celor 3 ani oficiali de doctorat (rare erau cazurile in jurul meu al celor ce-si terminau doctoratul in 3 ani) nu stii de unde sare iepurele si voi avea o alta perspectiva. Asadar, in primul an, ziua eram la cursurile de la master, iar apoi, o ora-doua ma alaturam celor doi colegi doctoranzi in birou, cautand articole stiintifice legate de tema de doctorat.

Prin iarna, profesorul ma intreaba daca sunt interesata de o bursa Erasmus in Franta. Bursa implica un stagiu de 3 luni de studiu pe tema de doctorat intr-un laborator de cercetare in sudul Frantei. Pe perioada asta urma sa fiu platita cu o suma cat sa-mi asigure cazarea si mancarea. Am acceptat, mi-am facut valiza si am plecat. Odata ajunsa mi-am dat seama ca stagiul nu avea cu nimic de-a face cu subiectul meu de doctorat, insa am facut tot posibilul sa scot cateva rezultate cat sa-mi ajunga sa-mi fac dizertatia pentru master. Intoarsa in tara, mi-am dat seama ca nivelul doctoratului meu era slab din punct de vedere stiintific. Incurajata de unul dintre colegii doctoranzi (multumesc Marius!) am inceput sa caut pe internet o oportunitate de a pleca int-un laborator de cercetare in vestul Europei. Cateva luni am trimis mai multe mailuri si CV-uri, insa la majoritatea nu am primit raspunsuri. Nu vizam neaparat Franta, insa cand nu mai speram, am avut sansa sa-mi raspunda un cercetator francez care mi-a propus o bursa de doctorat pe 3 ani.

In vara lui 2007 am renuntat la doctoratul din Romania si din toamna eram gata sa o iau de la capat cu un altul intr-o tara straina, a carei limba credeam ca stiu sa o vorbesc cat de cat, cu o alta cultura si alte obiceiuri. Plecam singura, cu o valiza umpluta cu cateva haine, o furculita de la mama de acasa (pe care o mai am si acum si cu care mananc de fiecare data la masa) si o cana sa-mi beau cafeaua. Toti erau bucurosi pentru mine, mai putin Cristi. Formam un cuplu din primii ani ai facultatii iar la momentul plecarii mele relatia era destul de serioasa. El incepuse sa lucreze de cateva luni intr-o firma care avea cat de cat legatura cu profilul sau, avea un salar corespunzator unui tanar inginer la vremea respectiva si cateva perspective de avansare. La doua luni dupa plecarea mea, m-am trezit cu el in Franta, cu un inel, un buchet de flori si un urs de plus (pe care acum fii-miu il tavaleste pe unde apuca) si cu o cerere oficiala in casatorie. Era clar, nu mai eram singura, dragostea razbise. A inceput sa-si caute un job, insa ne-am dat repede seama ca accesul in campul muncii franceze doar cu o diploma obtinuta in Romania este dificil si ca va trebui sa treaca prin sistemul de invatamant francez. Trebuia ori sa se inscrie la un master, dar asta insemna sa mai asteptam un an, ori sa-si gaseasca si el un doctorat. Dupa cateva saptamani de cautat intensiv, un raspuns pozitiv pentru un doctorat a venit din coltul celalalt al Frantei. Nici bine nu ne regasisem ca trebuia deja sa ne despartim. Timp de trei ani, ne vedeam cam de doua ori pe luna. TGV-ul devenise prietenul nostru, vanam biletele dus-intors de weekend. Uram weekend-urile in care eram singuri si le iubeam pe cele in care eram impreuna.

Cei 3 ani s-au terminat, cu o diploma in plus si cu aceeasi valiza m-am mutat la Cristi, in nordul Frantei. Au fost momente pline de intrebari. Ne intoarcem in Romania, ramanem in Franta, plecam in alta tara? In Romania nu era deschis nimic pentru noi. Nu se anuntau vremuri frumoase nici in Franta pentru ca nu cunosteam piata muncii, nu aveam exemple pe care ne puteam baza. Cand Cristi mai avea 6 luni pana sa termine, mie mi-a suras sansa a doua oara. Fostul meu director de doctorat francez m-a recomandat unei firme ce cauta un inginer pe domeniul in care-mi facusem doctoratul. Dupa 3 interviuri, la cateva zile am fost anuntata ca am fost retinuta pentru o perioada de cateva luni. Iar ne separam, postul fiind in aceeasi regiune in care imi facusem doctoratul, insa intr-un orasel pierdut printre munti. La sfarsitul contractului, mi s-a propus un contract pe perioada nedeterminata, iar dupa 1 an o oportunitate de angajare in aceeasi firma a aparut si pentru Cristi.

In tot acest timp, ne intorceam in fiecare an in Romania, cate 2-3 saptamani. Frecventa s-a rarit pe parcurs si cu cat timpul trecea cu atat vedeam diferentele dintre cele doua tari. Cu cat ne adanceam in societatea franceza cu atat ni se schimba felul de a fi, bagajul de cunostinte si capatam noi idei, noi perspective asupra a tot ce ne inconjura. Ne-am integrat incet dar sigur. Dovada ca de curand am obtinut cetatenia franceza, si nu pentru ca asta cautam neaparat ci pentru ca in subconstientul nostru devenisem francezi; lipseau doar actele. Apoi, al doilea motiv a fost sa-i asiguram un viitor fiului nostru, sa porneasca cu dreptul in tara sa de adoptie. Astazi, tot ce am experimentat in acesti 8 ani de Franta, ne-a schimbat ca oameni, suntem mai toleranti in fata diferentelor de orice fel, mai analitici si mai curajosi.

Toate bune si frumoase, insa exista si reversul medaliei. Ca toti cei plecati din tara, ne-a rapus dorul de tara, de familie, de prieteni lasati in urma. Un telefon, un messenger sau un Skype ajuta insa nu sunt suficiente. Nu am avut sansa sa intalnim multi romani, iar cei cativa nu sunt geografic aproape de noi. Traditiile s-au mai pierdut sau s-au amestecat cu cele frantuzesti. Ne lipsesc vizitele acasa la parinti, la bunici, aniversarile si iesirile cu fratele, cu sora, cu prietenii. Daca cu rudele te mai vezi si te mai auzi, cu prietenii este mai greu. Se stie ca o prietenie la distanta trebuie intretinuta, insa nu este usor, de nici o parte. Toti cred ca ne merge bine, insa nimeni nu stie cat de greu ne este in acelasi timp. Suntem separati in doua. In Romania am devenit straini cu timpul, iar in Franta am fost si vom fi mereu. Chiar daca avem acte frantuzesti, vom fi mereu intrebati de ce origine suntem. Speranta ramane la copiii nostri chiar daca ei insasi vor fi considerati copii de imigranti. Nu ne este si nu ne va fi rusine cu statutul asta, va trebui doar sa traim cu el impregnat pe chipul nostru. In cadrul procesului de dobandire a cetateniei ni s-a spus ca daca toti cei care cer cetatenia ar fi ca noi, Franta ar avea multe de castigat. Insa Romania ar avea ceva de castigat daca ne-am intoarce? Am fi cetateni respectati, am gasi un loc de munca care sa corespunda domeniului si nivelului nostru de studii? Raspunsul este sec si dureros. Nu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *