Educatia copiilor – cum, de cand, de catre cine?

Acum ca sunt parinte este un subiect care ma intriga, ma pune pe ganduri de ceva vreme si in acelasi timp ma pasioneaza. Pe vremuri copii erau facuti pentru a-si ajuta parintii la muncile campului, a trebalui pe langa casa, a avea grija de fratii mai mici cat parintii lipseau de acasa. De atunci lucrurile au mai evoluat, iar pe vremea mea mama imi spunea sa invat, ca atat am de facut si o fac pentru mine, nu pentru ea sau pentru altcineva. Din pacate, nu am avut bunici la tara, nu stiu ce inseamna sa tii o sapa in mana, sa mulgi vaca sau sa cureti in coteturi. Am trait toata viata la bloc si am batut pietroaiele din jur, am baut apa de la ciusmea si nu de la fantana, am fost la piata sa cumpar fructele si legumele. Cu timpul toate acestea s-au disipat cate un pic, fiind inlocuite cu magazinele si super marketurile de larg consum, pentru ca a trebuit sa urmez societatea, timpul a devenit pretios si m-a prins ca toti ceilalti in valtoarea ei. Astazi muncim de dimineata pana seara, unii si in weekend-uri, iar cand ajungem acasa trebuie facuta mancarea, baia/dusul, pregatit copii pentru a doua zi, poate o poveste de seara citita la marginea patului si la culcare. Nu-ti mai ramane timp sa te joci cu ei, sa-i scoti afara sau sa povestesti vrute si nevrute. In weekend, iti faci cumparaturile si daca esti organizat si ai o lista in prealabil, le faci pentru toata saptamana, mai treci prin cateva magazine sa-ti cumperi o haina, un pantof, o masina de spalat sau un aspirator, sa dai cu matura/pui o masina-doua de spalat haine, iar in timpul ramas pana luni nu vrei decat sa te odihnesti sau poate sa socializezi cu prietenii/familia la un pahar de vorba. Si copii in toata treaba asta, unde sunt?

Ei bine in cazul nostru, toate cele de mai sus se aplica partial si sporadic in cele mai multe cazuri, iar in ultimul timp am incercat sa ne schimbam un pic din obiceiuri tocmai pentru a avea mai mult timp pentru fiul nostru. Vrem sa petrecem mai mult timp cu el, chiar daca se spune ca ceea ce conteaza este calitatea si nu cantitatea pe care ti-o petreci cu copiii, iar ei au si vor avea mereu nevoie de prezenta parintilor, de afectiunea si iubirea lor neconditionata. Lucram amandoi, eu nu mi-am luat concediu de crestere a copilului in afara celui de maternitate de 4 luni, am ales sa-l dam la o bona si vom face acelasi lucru pentru cel de-al doilea. Este o alegere personala, si da stiu, nu trebuie sa ma plang pentru ca as fi putut foarte bine sa renunt la serviciu si sa stau cu el acasa. Vom vedea peste ani daca a fost o alegere buna, daca vom avea sau nu regrete! Conteaza ca eu ma simt bine, ca nu ma simt vinovata ca l-am lasat in grija altcuiva, iar el vine si pleaca de la bona cu zambetul pe buze. Am avut norocul sa dam peste o persoana care nu numai ca are grija de el, ii da de mancare, il schimba si-l culca la pranz, dar ii prezinta multe activitati, il duce la centrul de intalniri cu alte bone si copii sa socializeze si sa se joace, il duce in parc sau il lasa in gradina proprie din jurul casei unde are topogan, balansoar, vara ii propune o mini-piscina amenajata unde se poate balaci in voie, si multe altele. Toate astea ma fac sa plec senina la serviciu pentru ca stiu ca copilul meu este pe maini bune si ca este fericit chiar daca nu isi petrece o mare parte din zilele saptamanii cu parintii lui. Asta o vedem si din pozele si video-urile pe care ni le trimite periodic bona. Bine, si noi parintii in toata treaba asta, unde suntem?

Am putea spune ca facem parte din categoria cuplurilor care au facut copii si i-au dau in crestere in grija altora (bone, crese, bunici) pentru a putea merge in continuare la serviciu si a aduce de mancare in casa, a cumpara de imbracat si a-si permite un concediu pe an. In mare asta reiese, insa in detaliu si mai in profunzime lucrurile sunt un pic mai „parfumate”. Cum spuneam cateva articole mai in urma, am inceput sa ne preocupam cu adevarat de educatia fiului nostru de cand a inceput sa mearga. Nu ca pana atunci nu ar fi fost important, insa am fost preocupati cu alte aspecte ale vietii de proaspat parinte! Suntem de acord in majoritatea cazurilor, ceea ce este foarte important, iar unde exista divergente, discutam si incercam sa cadem de comun acord. Suntem impregnati cu propria educatie primita de la parintii nostri, iar ceea ce vrem sa transmitem copiilor nostri nu se aliniaza la aceleasi standarde sa spunem asa, ci mai degraba deviatia devine din ce in ce mai mare. Ne-am fixat inca de la inceput cateva reguli de baza vis-à-vis de cum vom gestiona anumite lucruri cand va fi cazul, iar pe parcurs am spus ca vom invata si evolua ca parinte odata cu cresterea copilului. Pana acum ne-a iesit in majoritatea cazurilor, ne-am mai si iesit din fire bineinteles, ramane de vazut cum toate acestea se vor impregna in caracterul fiului nostru.

Ca orice parinte, ne dorim ceea ce este mai bun si mai bine pentru copilul nostru, insa nu intotdeauna ceea ce credem noi ca este bine pentru el chiar inseamna ca si este. Ce inseamna bun? Ce inseamna bine? Asta mi se pare cea mai mare capcana. Cand sunt bebelusi nu ne pot spune ce simt, insa totul este subtil, trebuie doar sa-ti cunosti copilul pentru a sti daca ii place mancarea, de ce nu se opreste din plans, etc. Apoi cand cresc si se pot manifesta mai bine si incep sa inteleaga mai mult din ceea ce ii inconjoara avem tendinta de a le impune si ii corecta, iar mai tarziu, sa-i categorisim de copii obraznici, rai, capriciosi, sa le lipim etichete de copii plangaciosi, mamosi, si cate si mai cate.

Personal, in ceea ce priveste educatia pe care dorim sa o insuflam copiilor nostri are la baza respectul, rabdarea si increderea pe care noi ca parintii, trebuie sa dam dovada fata de ei, copii. Consider ca pentru asta trebuie lucrat inainte cu noi insine, sa ne structuram bine ideile si sentimentele ca adulti si apoi ca parinti pentru a putea acompania micile fiinte ce vor creste langa noi. O prietena imi spunea ca desi isi doreste copii, ii este frica sa ii aiba, frica ca nu ar sti sa-i educe, frica ca ar putea da gres in privinta lor, ca nu ar putea fi un parinte destul de bun ci unul la care toata lumea s-ar uita atunci cand copilul i se lungeste pe jos in supermarket si bate din picioare ca vrea nu stiu ce ciocolata sau jucarie. Cred ca de asta ne este frica la toti, sa nu dam gres in educatia copiilor nostri, sa nu devina ”capriciosi”, sa nu ii lasam sa ne calce in picioare, ca doar noi i-am facut pe ei si nu ei pe noi. Ultimele cuvinte apartin parintilor mei si cred ca suntem multi care le-am auzit de-a lungul anilor copilariei si adolescentei. Atunci cand ajungem sa le gandim si sa le verbalizam fata de copiii nostri inseamna ca deja am dat gres undeva si ca nu suntem pe calea cea buna. Intr-adevar este o provocare ”sa cresti” un copil, sa-l educi, sa-l faci om cu tot ce inseamna ”om” la sensul propriu si figurat. Un proverb african spune ca este nevoie de un sat intreg sa cresti un copil. Nu este nevoie numai de parinti, caci un copil se construieste si alaturi de familie, prieteni, colegi de scoala. Da, este nevoie de toti, insa baza sunt parintii. Ei isi vor pune cel mai puternic amprenta in primii ani de viata si de ei depinde in mare pare drumul lin sau sinuos pe care il vor avea copiii.

La bagajul personal am adaugat informatii citite pe internet, prin carti, le-am analizat, le-am triat, si am ales ceea ce mi s-a parut ca se potriveste cu ideea noastra de educatie. Nu este usor sa-ti creezi o cale, sa dai la o parte prejudecati, sa-ti implantezi idei noi si sa le si aplici, sa nu dai inapoi la primele esecuri, sa te intrebi mereu daca procedezi bine, mai ales atunci cand ti se pare ca nu ai o intoarcere pozitiva din partea copilului. Am cochetat de la inceput cu ideea unei parentalitati pozitive, care exclude bataia, cu sprijinul si nu ajutarea constanta a copilului, a observarii si a luarii masurilor adecvate de amenajare a camerei, a cumpararii jucariilor, a implicarii in viata familiala si sociala. Pe parcurs am invatat sa afinam si am reusit sa-l urmam, am si gresit pe alocuri mai mult sau mai putin, insa toate astea nu ne-au facut decat sa-l cunoastem din ce in ce mai bine si sa anticipam. Este si va fi mereu loc de imbunatatire in noi ca parinti pentru a putea sa-i insotim pe drumul ce-i va calauzi in viata, pentru a-i ajuta la formarea oamenilor nu de azi, ci de maine.

Greu, tare greu este sa cresti oameni, iar societatea de azi nu prea ajuta, multi critica, putini sunt empatici. Ca parinte nu este usor sa nu pleci urechea la micile remarci din partea familiei, a prietenilor, care ar trebui sa te sustina, d-apai la vorbele ”binevoitoare” ale unui strain! Din punctul asta de vedere am invatat sa fim calmi si sa nu dam importanta, sa mergem pe calea noastra. In acelasi timp incercam sa fim intelegatori fata de alti parinti, sa nu criticam chiar daca nu suntem pe aceeasi lungime de unda in multe privinte. Fiecare isi creste si educa copiii dupa bunul plac si nu ar trebui sa-i priveasca pe cei din afara ce si cum. Am primit sfaturi de la parinti, de la prieteni, de la colegi sau de la persoane din lumea medicala. Le-am ascultat insa nu inseamna ca le-am si aplicat. Fiecare isi da cu parerea din proprie experienta, ce a mers la el, insa asta nu insemna ca este universal valabil pentru toti.

Cateva dintre ideile pe care le aveam structurate in mintea mea despre cum as vrea sa-mi educ copiii corespundeau cu trasaturile unor pedagogii asa-numite in ziua de azi alternative, din care cele mai cunoscute sunt Montessori, fiind si cea mai raspandita, Waldorf, Reggio sau Freinet. Cea cu care am simpatizat cel mai mult a fost Montessori pe care am inceput sa o abordam in pasi timizi cand fiul nostru a trecut putin peste 1 an. Pe masura ce citeam informatiile de pe internet, de pe blogurile specializate sau cartile Mariei Montessori , cu atat ma luminam si ma fascina, insa in acelasi timp mi se parea complicat de pus in practica si ma pierdeam in detalii. De la euforia de la inceput, dupa cateva luni am ajuns debusolata si am lasat-o mai moale, am digerat informatiile cu trecerea timpului si apoi am luat-o de la capat, structurat, fara sa am vreo asteptare sau vreun rezultat imediat, ceea ce ar fi trebuit sa fac de la inceput! Ne inspiram din Montessori, nu o practicam 100%, iar pe langa ea am inceput sa ma informez si despre celelalte pedagogii si sa extrag si sa aplic doar ceea ce cred ca se potriveste noua. Terenul este in tatonare si poate deveni repede alunecos, sa las bratele jos, insa dorinta de a face cat mai bine pentru copilul meu, ma impulsioneaza si ma impinge sa-mi depasesc limite pe care nu as fi crezut ca pot le atinge si le respecta.

Se spune ca primii 6 ani de viata conteaza cel mai mult in formarea noastra ca oameni. Ca parintii au datoria ca pana la scoala sa creasca copii cuminti, politicosi, respectuosi. Altii spun ca si mai important sunt primii 3 ani. Tendinta este sa te intrebi : ce poti sa-i insufli unui copil pana la 3 ani? Creierul nu ii este inca suficient de dezvoltat pentru a te asculta de fiecare data, a sta locului intr-un scaun, a nu alerga afara, cat mai repede si departe de parinte, si multe multe altele. Insa cu rabdare rezultatele se creioneaza usor. Conteaza mult sa ai incredere in copilul tau, insa si mai mult conteaza sa ai incredere in tine ca adult, iar asta nu este usor. Ceea ce am incurajat cel mai mult este autonomia, si pe zi ce trece ne dam seama ca fiul nostru devine din ce in ce mai independent, ca vrea sa faca singur. Autonomia ii da incredere in el si ii intareste stima de sine. Bona ne spune mereu ca a facut asta sau cealalta singur, ca ea nu il vedea capabil la varsta lui. In paralel cu autonomia l-am implicat inca de la inceput in viata practica din casa, ceea l-a facut sa se simta important, ca are locul lui in casa chiar daca este un copil de nici macar un metru. Cumintenia, politetea si respectul de care vorbeam mai sus vor veni de la sine cu timpul, nu insistam cu ele, nu il obligam sa spuna buna ziua la vecini sau sa mearga la pas langa noi pe trotuar. De cele mai multe ori le spune buna ziua la strainii de pe strada, la vanzatorii din magazinele pe unde mergem, la unii chiar le trimite si pupici cu mana. In cele mai multe cazuri zburda pe langa noi cand mergem in plimbare, dar are si momente cand vine singur si ne ia de mana. Toate astea ne intaresc ideea ca urmam o cale care ii favorizeaza o buna dezvoltare si armonie a viitoarei sale personalitati.

Suntem niste parinti imperfecti si nu cautam sa atingem vreo perfectiune, caci nu exista. Cautam mai degraba sa ne intelegem erorile pentru a sti cum sa reactionam si sa procedam cu fiecare pas cu care avansam. Nu este usor de fiecare data, insa daca ne ascultam inima, ea va sti sa ne ghideze cel mai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *