Escapada in Auvergne. Ziua 3 – drumul spre casa

Am ramas datoare din 2013 cu ultimul articol din Auvergne. Desi imi propusesem sa termin seria in decembrie, nu am reusit. Incepem asadar noul an cu o restanta care sper sa treaca din prima in ochii vostri. Lasam Le-Puy-en-Velay in urma si luam drumul casei facand un ocol de cativa km pentru ca identificasem cateva locuri care ar merita o oprire.

Dupa nici 40km ne oprim la Pradelles, un sat medieval clasat unul dintre cele mai frumoase din Franta. Pradelles si-a pastrat autenticitatea din secolul XI cand a fost un centru economic si cultural important in regiune. Astazi, satul numara mai putin de 800 de locuitori, pe care nu prea i-am zarit, fiind probabil si vremea mohorata de vina.

Pradelles
Casa parasita
Ruinele vechei primarii

Nici bine nu facusem cativa pasi ca a inceput sa ploua marunt. Nu am renuntat si am facut satul repejor la pas si nu am regretat. Soarele se chinuia sa iasa dupa norii plumburii ceea ce ne-a incurajat sa ne continuam plimbarea. Centrul satului este inconjurat de un zid permitand accesul in interior prin mai multe intrari sub forma de arcada. Acestea inca mai pastreaza sistemul de inchidere prin porti de lemn folosite pentru a apara satul de posibilii invadatori.

Daca vrei liniste aici o gasesti. Nici o galagie, nici un zgomot, urci pe deal sa admiri imprejurimile si te linistesti garantat. Ne-am zis ca vara, un weekend aici la tara ar fi minunat.

Catedrala Notre-Dame
Central, langa oficiul de turism

Lasam in urma si Pradelles si ne continuam drumul printre dealuri si coline. Norii amenintatori se imprastiasera de-a binelea lasandu-ne sa admiram contrastul dintre albastrul cerului si culorile toamnatice ale pamantului.

Mont Gerbier le Jonc

Mai facem o oprire la izvoarele Loarei, pe care am admirat-o asta-vara cand am vizitat castelele. Stiam aproximativ locul de unde izvoraste, pe undeva de sub muntele de origine vulcanica Mont Gerbier le Jonc, insa odata ajunsi ne-am invartit pana am ametit. Nu era de gasit. Zona nu este bine semnalizata, fiind ascunsa dupa o cotitura de strada unde abia se vede o placa ce indica locul de unde izvoraste Loara, cel mai lung fluviu al Frantei. Loara iese la suprafata la vreun kilometru de Mont Gerbier le Jonc, locul fiind marcat de o scandura de lemn pe care sunt inscriptionate cuvintele: „Aici incepe cursa mea catre ocean”.

Lasam Loara sa-si continue cursa iar noi ne urmam drumul spre casa traversand un peisaj salbatic, pustiu, presarat din cand in cand cu un sat tuguiat pe o colina. Ne si intrebam cum oare or trai oamenii astia, fara semnal la telefon, departe de lumea zbugiumata si moderna? Cine or fi mai castigati,  noi sau ei?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *