Mama

La mijlocul lui decembrie mama a inchis ochii pentru totdeauna. S-a dus repede, nici nu am avut timp sa o mai vad pentru ultima oara, sa-i vorbesc in fata si sa-i spun ce am pe suflet. Am ramas cu inima grea de durere, de vinovatie, de neputinta si de revolta. As vrea sa urlu dar nu pot, mai plang ascuns fara sa ma vada nimeni asa cum plang acum cand scriu aceste randuri. Asta imi aduce noul an. Un gol in inima. Cred ca voi ramane permanent cu el acolo.

De cand s-a dus am o durere psihica si fizica si nu reusesc sa ies din nici una din ele. Am zile in care totul este ca inainte insa subconstientul imi spune ca ceva rau s-a intamplat si ca nu este normal sa ma port asa. Si atunci cad in butoiul cu lacrimi, pentru ca imi vin in cap mii de ganduri, de trairi si de sentimente fata de ea. Cum cautam disperata un zbor rapid pentru a doua zi spre Romania cand am aflat ca a cazut in coma. Cum l-am gasit dar a fost deja prea tarziu. Ea nu m-a mai asteptat. Insa eu tot am venit, de ziua ei, la capatul ei, dar nu a vrut sa vada florile ce i le-am adus. S-a dus ea sa-si culeaga de pe campul infinit. Acolo se va intalni cu mama ei si ii va fi mai bine decat cu noi aici. Mama ei, o femeie de nota 20 cum spunea bunicul meu, care si el s-a dus acum 3 luni, va avea grija de ea.

Inainte sa plec din Romania, ma duceam la cimitir pentru o singura persoana. Tatal meu. Nu l-am cunoscut niciodata. A plecat in lumea celor drepti cand eu aveam 6 luni. Nu stiu cum a suportat mama insa stiu ca a avut-o aproape pe bunica mea. O bunica care m-a crescut pana la varsta de 6 ani cand mama s-a recasatorit. Tot bunica mi-a insuflat multe principii de viata si ei in datorez omul care sunt azi. Cu o sora am ramas de la cea de a doua casatorie a mamei. O sora de care nu prea am parte, distanta ne desparte. Al doilea sot, s-a dus si el acum cativa ani, prea repede, prea stupid. Am ramas orfana si doare. Stiu ca asta este legea firii, insa nu am fost pregatita. Chiar daca sunt om la casa mea, sentimentul este acelasi. Am ramas cu regrete, cu vorbe nerostite fata de mama, fata de toti cei ce i-am pierdut in acesti ultimi ani.

Imi ramane sa-mi consum durerea, sa-mi limpezesc gandurile. Inca sunt tulburi si nu gasesc o cale sa le pun in ordine. Trebuie. Pentru familia mea, pentru copilul meu. Mai ales pentru el. Pentru ca eu sunt mama lui si are nevoie de mine fizic si psihic. Mi s-a spus sa-i spun copilului ce s-a intamplat, ca este bine sa stie si sa cunoasca de mic toate sentimentele. Dar eu l-am ferit. M-a vazut plangand o data si s-a speriat. M-am speriat si eu de reactia lui, asa ca acum in preajma lui ma comport cum nimic nu s-ar fi intamplat. Insa in momentele cand sunt singura, ma apasa sufletul si ma chinuiesc amintirile. Tortul cu mere care ni-l facea mama la ziua noastra, pilaful cu pui la cuptor sau varza calita cu costita. Sau pasiunea ei pentru citit, pasiune ce am mostenit-o. Pasaje din copilarie si din adolescenta mi se deruleaza in minte, unele dintre ele iesite la iveala acum. Altele, mai marcante, imi rod sufletul de mult.

Eu si bebe in noiembrie 2015As fi vrut sa o fi cunoscut mai bine pe mama. Sa ma cunoasca si ea mai bine. Ne-am vazut rar in ultimii ani iar la telefon vorbeam lucruri cotidiene. Acum nu pot decat sa fac supozitii insa nu-mi servesc la nimic. Si asta enerveaza, ca am ramas sa vorbesc singura. Cu timpul poate voi ajunge sa inteleg. Acum insa trebuie sa plec. Cel mic are nevoie de mine. Ma striga din camera lui: ma-ma. Iar eu nu stau pe ganduri si fug sa ma topesc in ochii lui, sa-i spun ca il iubesc si ca in bratele mele totul va fi bine, amandurora.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *