O saptamana in Bretania #4 – Ria Etel

Ria Etel este un rau ce siloneaza spre oceanul Atlantic de-a lungul a 15 km. Vazut de sus este un labirint in care apa si pamantul se cauta, se gasesc, pentru apoi se desparti din nou, oferind un peisaj diversificat: lagune, plaje salbatice, intinderi mari de ape presarate cu insule si insulite, cu stufaris si boscheti tipic marini, cu barci pescaresti si crescatorii de stridii. Daca am lua la masurat toate bratele raului ar aduna peste 100 km! Etel este navigabil insa are o chichita, pentru care de altfel este si faimos: „la barre d’Etel”, o bariera formata din nisipuri miscatoare situata la intrarea din ocean pe rau. La flux, aceasta este acoperita de apa insa nu suficient de mult,  ceea ce da batai de cap pana si celor mai destoinici navigatori. Odata ce ai reusit sa treci de bariera, raul est lin oferind vizitatorilor peisaje care isi schimba infatisarea in functie de orarul mareelor. Etel constituie si un paradis biologic sub-marin pentru pasionatii de scufundari. Adancimea maxima a raului este de 20 m insa intre 5 si 15 m se gaseste o diversitate concentrata de vietuitoare acvatice: anemone, bureti, caluti de mare, paianjeni de mare, creveti, homari, dorade. In ceea ce priveste fauna de deasupra, ria Etel este casa multor specii de pasari: rate salbatice, egrete sau cormorani.

Ce ne-a atras cel mai mult la Etel, a fost descrirea peisajelor din ghidul nostru Michelin. Si intr-adevar nu ne-a parut rau ca i-am alocat o dupa-amiaza, pana la urma ajungand sa facem aproape turul intreg al raului cu masina. Ne-am pierdut in multitudinea de drumuri intortocheate, fiecare aducandu-ne intr-un alt punct de vedere asupra raului. Turul l-am pornit chiar din orasul ce poarta acelasi nume, Etel, situat pe partea stanga a raului. Acum mic port pescaresc, pana in anii ’60 Etel a fost unul dintre cele mai mari porturi atlantice de descarcare a tonului. Nu mare ne-a fost surpriza sa gasim un orasel un pic diferit fata de cele pe care le vazusem pana atunci, sarit parca din tiparul breton si aducand mai mult cu unul din sudul Frantei. L-am traversat pe strada pietonala si ne-am oprit direct pe plaja, si cum nimerisem la reflux, cand apa era la punctul de retragere maxima ne-am pus pe gustat nisip si cules scoici (fiecare dupa preferinte). Noi am fost amatori, insa cunoscatorii au venit pregatiti cu cizme in picioare, cu o galeata intr-o mana si cu o sapa in cealalta, sa caute dupa scoici si melci pentru a pregati probabil o cina 🙂 . Tot aici am intalnit o doamna simpatica care se tot uita cum ne fotografiem intre noi si ne-a propus sa ne faca o fotografie la toata familia. Ii multumim inca o data, cu ocazia asta avem si noi o fotografie cu noi 4.

Urmarind itinerariul propus de Michelin, am luat-o din loc indreptandu-ne spre nord, ramanand pe bratul stang al raului. Urmatorul punct de oprire a fost portul Saint-Cado. Faima lui sta in casa pescarilor cu ferestre albastre situata pe insula Nichtarguer, o insula minuscula situata langa port, care abia rasare dintre ape cand apa oceanului se retrage. De fapt, Saint Cado este la randu-i o insula ce se leaga de continent printr-un pod de piatra. Legenda spune ca un calugar a facut pact cu necuratul pentru a-l lasa sa construiasca podul. Ca tribut, calugarul a trebuit sa plateasca cu sufletul primului trecator pe pod, acesta trimitand o pisica. Cu ani in urma, Saint Cado era un port in care pescarii isi descarcau salupele pline de sardine, astazi este un loc calm, linistit, in care nu poti circula cu masina insa poti admira frumusetea locului plimbandu-te la pas de-a lungul digului.

Continuandu-ne turul in jurul lui Etel am facut mai multe opriri pret de cateva minute la Verdon, Sainte-Hélène, Mané Hellec, peninsula Nestadio, incheind pe partea dreapta a raului cu Pont-Loris. Fiecare oprire ne-a oferit privilegiul de a admira o natura unica, in care am avut impresia ca suntem invitati sa admiram frumusetea peisajelor. Desi aproape peste tot pe unde am trecut am vazut crescatorii de stridii, unele intinse pe metri buni, locul isi mentine inca cu desavarsire salbaticia. Nu am intalnit multi turisti in calea noastra pentru ca ria Etel nu este in topul locurilor de vazut in Morbihan, dar zau ca ar merita, cu toate ca asta ar insemna luarea cu asalt a zonei si a pierderii din autenticitate.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *