O toamna intr-un weekend

Cu cat trec anii, cu atat ador toamna din ce in ce mai mult. Nu pot inca sa-mi explic de ce inainte nu prea dadeam atentie acestui anotimp, iar acum sunt total indragostita de el. Zilele de toamna le asociez acum cu sosete din lana (sunt friguroasa de fel, mai ales la picioare), cu lumanari parfumate si un film bun seara inainte de culcare, invasmantata sub o patura moale alaturi de Cristi (in prezent, ne multumim cu un film pe luna). Cum in timpul zilei avem programul pe modul rapid, seara am grija sa-mi fixez unul relax, zen, hyggie (ca sa folosesc noul termen la moda) care ma resusciteaza pentru ziua urmatoare. Abia astept seara, dupa ce copiii s-au intalnit cu mos Ene, sa-mi fac un ceai, sa ma asez in pat, sa adulmec mirosul lumanarii parfumate ce sta aprinsa pe noptiera si sa ma cufund in cateva randuri dintr-o carte sau sa-mi prind degetele in noul proiect de tricotat. Singurul lucru care inca ma jeneaza odata cu venirea toamnei este scurtarea zilelor. In rest, daca as avea timp, as iesi in fiecare zi afara sa admir culorile calde, razele soarelui ce se plimba printre crengile copacilor, frunzele ce se scutura din copaci asternandu-se parca ca un covor persan deasupra pamantului. M-as aseza pe el, cu mainile sub cap pentru a fixa pret de cateva clipe cerul albastru decorat de frunze de toate culorile, pentru a-mi vida gandurile si a lasa loc tipetelor si rasetelor de copil sa-mi smulga zambete in coltul gurii, pentru a ma bucura de lucruri atat de simple dar carora putin le mai acordam atentie in ziua de azi! Cam de asta am avut parte in weekend-ul ce tocmai a trecut.

Nu am avut nimic planificat in cele doua zile libere, insa s-au umplut cu doua masini de spalat, facut de-ale gurii pentru mine si pentru cei mici, facut primele conserve de ardei copti (au iesit extraordinare, fara modestie 😉 ), tricotat o salopeta pentru fetita cu un nou punct de tricot (sper sa o termin inainte de Craciun, pentru ca nu stiu de ce, dar am impresia ca nu sunt prea rapida la tricotat, chiar daca ma tin aproape in fiecare zi) si nu in ultimul rand, timp pentru ei, pentru copii. Cristi este plecat de vineri pentru a treia oara cu serviciul in China (speram ca si ultima). Daca prima data, nu stiam cu ce se mananca o „mama solo” si ma intrebam cum o sa fie singura cu doi pitici, acum nu m-am mai stresat aproape deloc. Ramane totusi un lucru care ma jeneaza in toata aventura asta chinezeasca, ca intr-un fel sau altul copiii simt lipsa tatalui lor, chiar daca suntem foarte bine impreuna toti trei. Pentru a face mai usor suportabila aceasta ultima plecare a lui Cristi departe de copii, in timpul ce mi-a ramas liber in weekend am iesit afara la aer. Nu puteam sa pierd ocazia si sa nu-i am doar pentru mine, sa-i las sa se desfasoare liber, apoi sa ma caute cu privirea, iar eu sa-i urmaresc in tacere si sa ma bucur de giumbuslucurile lor, mai ales ca timpul a fost varatic, 25°C de cateva zile si vad ca se prognozeaza la fel si saptamana asta.

Atunci cand se poate iesim in parc/aer liber si in timpul saptamanii dupa ce ajungem de la serviciu, cu conditia sa avem mancare gatita in avans 😉 Pentru noi, contactul cu natura este foarte important, este un loc in care deja noi ca adulti ne simtim mai relaxati, iar pentru copii numai spun! Este locul unde se simt liberi, unde isi pot testa capacitatile, echilibrul, limitele, bineinteles toate astea insotiti de parinti. Autenticitatea naturii ofera o invatatura non-verbala a lucrurilor vietii pentru copii, prin contactul cu vegetatia, pamantul, animalele intalnite in cale. Prin intermediul naturii, copilul aduna experimente, invatand astfel in fiecare clipa. Mergand in natura pe tot parcursul anului si pe toate conditiile meteorologice, le intareste legaturile cu anotimpurile si le permite contactul cu natura in toate formele sale. Una dintre cele mai mari bucurii ale unui copil, spre disperarea parintilor, este sa ia la rand toate baltile de apa si sa faca plosc-plosc non-stop, pana la epuizare. Copiii se bucura de a fi in aer liber, indiferent de vreme. Pentru ei nu conteaza ca este frig, ca bate vantul, ca ploua, lucruri pe care noi adultii avem tendinta sa le evitam, mai ales cand vine vorba de copii. Fenomenele astea insa au meritele lor, ajuta copiii sa se contruiasca, sa inteleaga treptat legile naturii. Ca parinti, incercam sa-i aducem in contact cu natura cat mai des posibil.

Astfel, sambata am iesit in parc. Este parcul din cartier, acelasi pe care il frecventam aproape saptamanal de cand ne-am mutat in Albertville. Este cel mai mare parc din oras, plin de verdeata, cu doua spatii de joaca pentru copii, cu alei spatioase si un larg spatiu din beton in mijloc, unde odata pe saptamana are loc o piata de articole vestimentare, iar in unele seri de vara sunt propuse sesiuni de cinema in aer liber. In majoritatea timpului, parcul este asaltat de copii, de parinti, de cei ce-si plimba catelul, ce ies la alergat sau pur si simplu stau pe o banca sau pe iarba la aer liber. Fiul nostru cunoaste acum drumul pe de rost pana in parc, fiind doar la 100m de casa. Cu toate astea pentru a ajunge la el avem de traversat trei strazi. Cum in majoritatea zilelor cand iesim in parc isi ia bicicleta, la inceput nu a fost chiar simplu sa mearga cu bicicleta pe langa noi si sa astepte la trecerea de pietoni. Nici acum nu prea sta pe langa noi, insa se opreste la trecere si ne asteapta. Mai ramane de validat uitatul stanga-dreapta dupa masini inainte de a traversa 🙂  Odata ajunsi in parc, are liber. Poate lua viteza mai mare, se poate indeparta un pic mai mult de noi cu conditia sa ramana in campul nostru vizual, poate face viraje mai periculoase (pentru varsta lui), lucruri pe care le adora si care daca ar fi dupa el le-ar face in fiecare zi. Parcul asta este cel mai usor si simplu mod pentru noi sa-i scoatem in aer liber. Sambata am stat mai mult decat de obicei, s-au jucat prin iarba, impreuna si separat, el si-a gasit alti copii cu care a jucat prinselea si s-a dat pe tobogane, iar ea, ea mai avea un pic si ii fura bicicleta lui frate-sau! A inceput perioda bipeda si orice obstacol intalnit in cale il foloseste ca punct de sprijin pentru a se ridica in picioare. Am lasat-o sa-si faca singura toate experimentele, chiar daca a cazut de cateva ori, s-a ridicat si a luat-o de la capat. Cel mai mult s-a concentrat asupra frunzelor lipite de palme, sa le desprinda fir cu fir si cum altfel, sa le guste nitel. La plecare, nu voiau nici unul sa mearga acasa, insa imediat dupa masa de pranz au cazut imediat la somn.

Duminica, de pe la ora 5 dupa-amiaza si pana la apus am hoinarit in jurul unui lac, situat la 5 km de casa. De fapt sunt vreo trei lacuri, impartite pe categorii: unul este dedicat jet-schi-ului, altul pescuitului, iar al treilea este pentru toata lumea, liber pana si la balaceala vara, cu gratare amenajate si mese pentru picnic. Este un loc in care venim de cateva ori pe an, mai ales in sezonul estival, pentru a varia decorul si a profita de apa. Cum weekend-ul asta a fost cald, zona lacurilor a fost luata cu asalt de cei dornici ca si noi sa profite de ultimele zile calduroase de toamna. Unii erau chiar in costum de baie, intinsi la plaja. Noi am urmat poteca ce inconjoara lacul la pas incetinit, oprindu-ne de nenumarate ori, cel mai mult pentru a arunca pietre in lac si a privi pescarii in toiul activitatii. Ea a stat cumintica in marsupiu, rotindu-si capul in stanga si in dreapta, atrasa de cel mai mic fosnet, iar el si-a gasit un bat aproape rupt in doua cu care s-a jucat de-a pescarul, insa vazand ca dupa doua-trei incercari nu are nici un peste in varf, a trecut la facut clabuci in apa cu el 🙂 Ne-am oprit apoi pe iarba si i-am lasat liberi la joaca, pana ce soarele s-a ascuns de tot dupa munti. S-au tavalit, s-au cocotat pe un deal, ea a mancat iarba, el a gustat batul, eu doar i-am surprins in cateva ipostaze, care-mi vor ramane dragi pe vecie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *