Rendez-vous la Atlantic: Insula Oléron

In periplul nostru de o saptamana la malul Atlanticului am avut timp sa descoperim cateva insule ce salasluiesc la cativa kilometri de tarmul francez. Saptamana a fost intensa, bebe s-a adaptat si de data asta si ne-am intors cu multe momente placute petrecute in trei. Ne-am hotarat pe ultima suta de metri unde sa mergem pentru un moment de respiro si am decis ca anul acesta vom descoperi o mica parte din coasta atlantica. Scopul era sa descoperim insulele, dar cum eram in plin ”grand départ des vacances” nu am mai gasit cazare pe nici una din insule si am fost obligati sa facem naveta continent-insule. Pana la urma s-a dovedit a fi ok, seara la intoarce am profitat de animatia orasului La Rochelle unde am gasit cazare pana la urma. Prima insula la care am ajuns a fost Oléron. Eu mai ajunsesem aici in urma cu cativa ani insa pe atunci nu m-a atras deloc. Nici conditiile nu au fost prielnice: eram stresata cu posterul de la simpozionul la care urma sa particip si in plus am fost cazati intr-un camping din care nu am putut iesi pana la plecare. Singurul lucru care imi ramasese in minte de pe vremea respectiva era gustul primelor stridii care le gustasem in viata mea. Mi-au placut atunci si pana sa ma reintorc anul acesta am mai mancat de vreo 2 ori. Oléron este cunoscuta pentru crescatoriile de stridii, mediul fiind foarte prielnic pentru cresterea lor, calitatea si gustul fiind pe masura.

Insula Oléron este cea mai meridionala dintre insulele Atlanticului si a doua ca marime, dupa Corsica, dintre insulele ce inconjoara teritoriul francez. Ca sa ajungi la ea nu trebuie decat sa treci cei 3 km de pod ce o leaga de continent. In functie de ora la care treci peisajul este diferit. Aici lumea traieste dupa maree care are loc de doua ori pe zi, dimineata si seara. La flux apa acopera tot, insa odata cu retragerea apei incep sa se iveasca randurile de stalpi pe care cresc stridiile. Dupa primii zeci de metri parcursi pe insula esti deja intampinat de mlastini sarate din care localnicii recupereaza sarea de mare. Mai apoi, daca incepi circuitul cu partea dreapta a insulei, ajungi la castelul Oléron, insa nu ruinele lui sunt cele mai vizitate ci cabanele creatorilor de arta. Sub indrumarea unei asociatii, vechile cabane pescaresti au fost transformate in ateliere de arta si deschise publicului larg pentru a le vizita si a cunoaste mai bine viata pescarilor si a localnicilor. Bineinteles toate au diferite articole spre vanzare si preturile sunt un pic piperate. Nu trebuie decat sa te plimbi printre alei si le recunosti foarte usor dupa culorile vii in care au fost vopsite.

Continuand pe partea dreapta a insulei, poti urma indicatoarele pentru a merge pe „drumul stridiilor”. Pe drum incepi sa-ti dai seama de cum este insula de fapt: salbatica. Asta e cuvantul care o caracterizeaza cel mai bine, si nu ne-am schimbat parerea nici dupa ce am vazut celelalte insule. Ni s-a parut cea mai salbatica dintre toate, cea mai neamenajata, fara trotuare si parcari trase la linie, cu tufisuri si arbusti crescuti unde au vrut ei, nu taiati, nu aranjati. Pe drumul stridiilor, din tot peisajul asta salbatic mai rasarea cate o barca veche ce ne dadea impresia ca era parasita, alaturi un omulet in cizme pana la brau aplecat peste vreo mlastina, sau vreun tractor ce se misca alene in lanuri galbene. Si pentru ca drumul isi poarta bine numele, din cand in cand esti invitat la o degustare de stridii. Crescatorii isi pun o baraca cu o masa si doua scaune la marginea drumului, iar tie nu iti ramane decat sa alegi unde sa te opresti. Preturile sunt cam aceleasi peste tot iar calitatea indiscutabila. Asta daca iti plac stridiile, daca nu treci mai departe si ajungi la Boyardville.

Plaja din Boyardville

Boyardville este un mic orasel foarte animat, cu un port pescaresc, o plaja intinsa cu nisip fin si cu o piata in care gasesti de toate, de la haine pana la mancare. Aici am facut o mica halta si ne-am ales bineinteles cu o degustare de stridii. Stiam din documentarea noastra ca poti gasi diferiti crescatorii de stridii care vin in piata sa-si vanda micile delicatese. Gasesti pe alese, de la mai mici la mai mari, de la obisnuite la speciale, adanci sau plate. In functie de marimea lor sunt numerotate de la 0 la 6. Cu cat numarul este mai mic, stridia este mai mare si mai scumpa. In varianta locala, se servesc vii, stropite cu lamaie, cu sau fara o felie de paine tartinata cu putin unt si acompaniate negresit de un pahar de vin alb sec. Daca aici le gasesti pe toate drumurile, in restul Frantei consumul explodeaza in luna decembrie. Traditional stridiile se servesc la masa de Craciun.

Dupa 6, plus 2 stridii furate din farfuria lui Cristi, un biberon si o mica plimbare pana la plaja ne-am indreptat spre capatul celalalt al insulei, capat bine marcat de farul Chassiron. Farul se viziteaza contra cost insa am preferat sa-l inconjuram si sa descoperim malul la retragerea oceanului. Pentru familiile cu copii o activitate interesanta la reflux este culegerea scoicilor de pe fundul marii. Am vazut multi parinti insotiti de copii cu pungi sau galetuse in mana in cautarea scoicilor. Activitatea este reglementata, ca peste tot pe coasta atlantica, nu ai voie sa culegi mai mult de 3kg de scoici de persoana pe zi, nu ai voie sa le culegi pe cele mai mici sau anumite specii ocrotite de lege. Pe langa ei, sunt si cei care le pasa de ecosistem si aduna cat de mult pot diferitele mizerii, si nu sunt putine.

La intoarcere am mers pe partea stanga care este scaldata aproape in intregime de plaje kilometrice. Aici briza este mai puternica, vantul sufla mai inversunat, iar plajele sunt si mai desertice. Dupa cateva opriri, ne-am hotarat sa ne asezam cateva minute pe plaja de la La Cotinière. Cateva cupluri din care unul a prins curaj sa se scalde in apele reci ale oceanului, doi copii ce fugeau incantati dupa zmeul naravas, cateva biciclete trantite in nisip, multi pescarusi ce crancaneau deasupra. Atmosfera asta este amintirea care ne rezoneaza cel mai mult in minte. Aici bebe a descoperit pentru prima oara nisipul si a fost foarte contrariat pentru ca nu intelegea de ce ii scapa printre degete. A fost dragoste la prima vedere, odata ce l-am asezat pe nisip nu a fost chip sa mai stea pe patura.

Si asa am mai fi stat in starea asta de beatitudine…Insa acum bebe dicteaza si trebuie sa-i respectam orarul, mofturile si cheful. Numai bine asezat in masina a luat somn si nu am mai putut aprofunda si mai mult insula. La final, ne-am declarat multumiti si fericiti pentru ziua petrecuta pe Oléron si ne-am dori sa revenim peste cativa ani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *