Femeia care am fost, mama care am devenit

Se intampla acum doi ani într-o după-amiaza calduroasa de joi de la sfarsitul lunii august. Fac parte dintre acele femei la care instinctul matern s-a ivit odata cu primele plansete ale celui ce urma sa-mi fie fiu pentru restul zilelor. Nu a fost o nastere frumoasa, ci un efort prelungit care s-a incheiat cu o cezariana de urgenta. Inca de la inceput am fost chinuita de neputinta, de ingrijorare si de teama ca i s-ar putea intampla ceva rau. Omul meu care devenise tata, a stiut sa aiba grija de el si sa nu-l scape din ochi primele ore pana ce am fost adusa in salon. Tot el a fost cel i-a facut prima baie, care i-a schimbat primul scutec si l-a imbracat. Am stiut din acel moment ca ma pot baza pe el si ca o sa-l am alaturi constant in cresterea copilului nostru. Poate si de aceea copilul este foarte atasat de el, mai ales de cand a inceput sa scoata cate un cuvant. Foarte rar a pronuntat „mama” pe langa ”tata”. Cu toate astea nu ma sa simt lezata, chiar ma bucur enorm ca au o legatura foarte stransa inca de la inceput.

Pe parcurs ce bebe crestea, am invatat multe lucruri despre mine. In primul rand mi-am dat seama ca nu sunt o mama-closca si mai degraba o mama cool. Pana prin jurul varstei de 18 luni am fost calma, chiar destul de calma, la micile situatii inevitabile gen plansete dese, febra, o mica dermatita care s-a rezolvat cu bine pana la urma. Intr-adevar nu am avut probleme grave cu el, nu am ajuns pana acum in urgenta la medicul de familie si nici la spital. Poate ca altfel ar fi stat lucrurile daca il aveam pe la 20 ani, cand nu eram asa de matura cum sunt acum si m-as fi ingrijorat la orice part. Chiar daca mi-as fi dorit sa am copii mai devreme, acum imi dau seama ca 30 de ani a fost varsta la care eu am fost pregatita sa devin mama. Nu neaparat pentru ca am intemeiat o familie si am realizat o situatie profesionala si financiara inainte, ci mai degraba pentru ca m-am copt la minte. Ca persoana, am devenit complet matura dupa ce am implinit 30 de ani. Pana atunci nu ma chinuiau intrebarile existentiale, nu ma interesau multe subiecte din viata de zi cu zi, ci m-am scufundat cu nasul in cursuri si studii. Am plecat de acasa ca multi altii de varsta mea pentru a face o facultate si a-mi asigura un viitor. Atunci eram convinsa ca numai asa se poate razbi in viata, ca-ti trebuie o diploma de studii superioare ca sa devii un om realizat. Acum nu mai am aceeasi perceptie, dar asta este o alta discutie. Nu am fost acompaniata in viata de adult, parintii nu au stiut sa ma indrume, au vrut doar notele de la examene. Nu ii judec ci doar constat ca toate acestea au avut o influenta asupra mea ca om.

Cand am devenit mama am avut al doilea val de „autocunoastere”. Prin raportul mama-copil mi-am dat seama de ce eu sunt asa cum sunt: timida, emotiva, fara incredere in sine, cu teama de nou sau de a fi judecata si nu a sti a ma justifica si apara, de a cauta mereu o apreciere sau o incurajare. Cred ca toate astea au convers spre punctul meu forte care s-a dezvoltat incet dar sigur: ambitia. Ambitia ca si eu pot sa ajung ca altul chiar daca startul meu a fost mai prost, ca pot sa fac singura, fara sa-mi fie frica de necunoscut sau de consecinte. Toate deciziile pe care le-am luat le-am asumat, fie ca au fost de ordin personal sau profesional, am invatat din greseli, m-am ameliorat cu fiecare dintre ele. Acum cand sunt parinte la randul meu inteleg de ce reactionez in anumite feluri fata de fiul meu: de ce uneori nu am rabdarea necesara, de ce ma enervez, uneori prea repede si prea usor, de ce nu reusesc sa rezolv problema imediat si dau inapoi. Episoadele astea sunt rare, iar cand gandesc la rece ajung la concluzia ca in restul timpului fac bine ceea ce fac.

De pe la 18 luni a inceput sa-si afirme caracterul, sa se opuna, sa loveasca, sa traga de par pe noi, pe altii sau pisica de coada pana la extenuare. Si de aici a inceput o alta etapa, cea a educatiei, la care pana atunci nu ne pusesem multe intrebari si nu realizam ca trebuie inceputa asa de timpuriu. Aveam trasate liniile in mare dar acum intram in detaliu si era alta mancare de peste. Inca tatonam terenul, cateodata de iese de minune, alta data ne ies peri albi. Personal, mi-am dat seama ca pot sa fiu mai rabdatoare, mai atenta la comportamentul copilului incat sa-mi permita sa inteleg de ce uneori nu suntem pe aceeasi lungime de unda. Educatia este o alta etapa provocatoare in care sigur voi mai avea de invatat despre mine. Nu rare sunt situatiile in care am dubii, mustrari de constiinta si sentimente de vinovatie, insa numai timpul imi va spune daca am procedat bine. Oricare ar fi directia pe care decidem sa mergem, pana la urma rezultatul final conteaza. Nu-mi doresc ca fiu-miu sa fie primul la scoala, sa-mi aduca medalii, sa fie cuminte si ascultator fata de noi, ci imi doresc sa devina un adult responsabil, sa creada in fortele proprii, sa-si asume actele, sa stie ce vrea de la viata asta si asa prea scurta, sa se simta bine in pielea lui, sa fie un om fericit. Daca reusesc sa-l indrum pe aceasta cale, voi putea afirma ca sunt o mama implinita in totalitate.

Nu am crezut ca maternitatea ma poate schimba ca om, ca-mi poate schimba unele idei preconcepute, ca voi fi o mama diferita fata de cea care mi-am imaginat ca voi fi. Am o gramada de intrebari legate de copilarie, de adolescenta, pe care as fi vrut sa i le pun mamei, ca sa ma inteleg mai bine si sa-i inteleg unele fapte cu care nu am fost si nu sunt de acord. Sunt sigura ca m-ar fi ajutat in periplul meu de mama, sa pot sa discern si mai bine intre alegeri, sa iau deciziile cele mai intelepte. De ceva vreme insa firele educatiei primite acasa se desprind usor-usor din sufletul meu lasand loc altora noi, inca fine si timide, dar hotarate.

Astea imi sunt gandurile in pragul aniversarii a celor doi ani de cand sunt parinte, de cand am devenit mama. Si acum fug pentru ca am o aniversare de pregatit, cred ca am ridicat stafeta prea sus si sunt foarte curioasa de rezultatul final.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *